La convorbiri literar-artistice

Roberto Kuzmanovic18 mai 2018

Astăzi vom prezenta o poveste de viață care poate fi luată ca un exemplu de așa da, care poate să vă inspire, care vă poate face să vă simțiți puternici și care să vă dea speranța că orice doriți să faceți în viață – puteți reuși!

Antoaneta Rădoi – de la Vrancea se recomandă ca fiind prozatoare! Dar surpriza este cu atât mai plăcută întrucât, noi știm că ea este mai mult decât o prozatoare! Este o artistă și… poate cel mai important – un om bun!

Ca prozatoare știm că a scris cărți despre „Părintele Ilie Lăcătușu, grabnic-ajutătorul”, „Prigonitorilor mei din Sinod, cu dragoste!… („Spovedania unui învins”)”, „Dragul, scumpul și sfântul meu Părinte, protosinghelul Nicodim Bujor – autorul Acatistului Sfântului Calinic de la Cernica -, un… „ilustru necunoscut”, „Minuni prin Maica Domnului la… Letca-Nouă” și „De la Nuntă direct în IAD și drumul spre Lumină”.

Antoaneta Rădoi, te rog să ne povestești puțin despre cărți, despre motivul pentru care au apărut ele pe piața literară românească și ce urmează în materie de proză?

Antoaneta Rădoi: Dacă mă întrebi despre cărțile mele, atunci am să-ți răspund simplu: Ele au apărut pentru că așa a fost scris undeva, ca ele să apară. Eu nu am făcut decât să urmez calea a ceea ce a fost scris…

Noi nu prea cunoaștem prozator care să nu cocheteze cu poezia. Știm că scrii și poezie deși nu pari prea dornică de a evidenția asta.

A.R.: Roberto, se spune despre român că este, prin natura sa, poet. Așadar de ce nu și eu? Că doar româncă mi-s! Deși n-am cochetat cu poezia decât în intimitatea mea, da, scriu – și eu! – poezie. Am scris câteva poezii și… poate într-o zi o să le pun în fața publicului. Poate!
A treia poezie pe care am scris-o, a fost aceea inspirată de manuscrisul cărții tale: „Cu tine capăt glas„, la care am scris – și eu! – un cuvânt. A fost pentru mine o reală bucurie să fac acest lucru, fiindcă, omule, nu te gratulez, eu nu fac niciodată gratulațiuni decât când situația o impune, adică doar atunci, și acolo, unde descopăr talentul real. Ei bine, citind manuscrisul ăla al tău, deși inițial am fost nițel depășită de situație, (creația ta poetică fiind una care m-a luat oarecum prin surprindere, poezie de nivel înalt, care te bagă în meditație filosofică în mod automat și fără drept de împotrivire (am fost surprinsă plăcut de ceea ce am descoperit acolo, am fost foarte inspirată de creația ta și am scris chiar în acel Cuvânt câteva versuri… cu dedicație. Nu-s o capodoperă, dar… iată-le: Poem lui Roberto

Eşti la-nceput de drum. / Ești stea care privești spre… stele! / Te temi să urci, deşi ai drum deschis. / Calea e lungă și e grea, / dar… aștrii te așteaptă!, / căci ești de-al lor! / Și-aș zice, tinere Roberto: dă-i zor! / Pe-o treaptă, Sus, în Lumea Poeziei, / te-aşteaptă / suită de… luceferi! / Și-n fruntea lor e Însuși…Eminescu, / El e Luceafărul ce te inspiră… // (11. 01. 2016)

Îți mulțumesc frumos, Antoaneta! Spune-ne pe scurt povestea vieții tale. Cum ți-ai descoperit latura artistică și înclinațiile spre cultură, ce obstacole ai întâmpinat și cum le-ai depășit?

A.R.: Latura „artistică” mi-am descoperit-o pe la vreo 3-4 anișori când, la amiaza fiecărei zile, ai mei mă duceau forțat la culcare și plecau la grădinărit, știindu-mă la nănică. Eu, în loc să dorm (uram să fac asta, dar ca să nu mă păzească prea mult), mă prefăceam c-am și adormit, de cum mă duceau în casă, de nu știau nici ei ce să mai creadă. Mi-am dat seama că era mai simplu așa, încercasem cu plânsul, cu datul cu dosul de pământ, cu smiorcăiala, dar tot mă puneau să dorm –cică să cresc mare. Doamne, se temeau că nu voi ajunge mare! Ce oameni! -, așa că am aplicat altă strategie. Eram… inventivă de-atunci. Cum ieșeau ai mei din cameră, pe vârfuri, ca să nu se trezească „Smărăndița Popii” – eram un drăcușor! – mă ridicam din pat, luam foarfeca, ce aștepta gata pregătită, apoi cea mai bună și mai apretată cămașă a tatălui meu – care era inspector la bancă!, deh`, nu se putea duce oricum îmbrăcat la serviciu -, era imediat forfecată și transformată în… „țolișoare” pentru păpuși și chiar pentru mine! Hmm, ce „distracție” era a doua zi, dimineață, când tata, la ora 5:00 se pregătea de plecare la muncă! Făcea naveta la oraș, unde era Sediul Băncii. Dacă tata chiar avea în gând să îmbrace taman cămașa ce fusese forfecată, ce nu se mai afla în șifonier pe umeraș, începea show-ul! Mama insista că e acolo, la locul ei, dar tata, desigur, nu o vedea, fiindcă nu era, iar mama striga la el, în timp ce-i prepara un ceai pe la bucătărie, zicându-i că nu-și găsește cămașa fiindcă are ”orbul găinilor” și că așa e el ”că-i place să i se aducă totul la nas”, ”că-i place să fie servit”, ”că-i dos de boier” (bunicii dinspre partea tatălui au fost într-adevăr boieri și încă foarte mari!) și câte altele. Tata renunța să mai caute, bea rapid ceaiul, îmbrăcând altă cămașă decât cea dorită, care lipsea, și pleca, altfel dacă se-ntindea la discuție să-ncerce să-i demonstreze maică-mii că nu-i cămașa și că el nu are orbul găinilor, pierdea autobuzul, iar altul mai era foarte târziu, ori el trebuia să fie la Bancă la ora 8. Papara mi-o-ncasam de la mama pe parcusul zilei, dar eu tot o țineam, fără frică, pe-a mea, forfecam de zor. Aveam 3 frați, deci cămăși din belșug! Când m-am făcut mare, m-am înscris la Arte și culmea, deși nu știam să desenez liber (eram în schimb foarte bună la desen tehnic), am luat examenul. Prima mea licență este cea de designer.

De scris, scriu de când mă știu. Am acasă o tonă de caiete pline cu de toate. Pe biroul meu e un balamuc. Numai notițe și… multe pixuri! (Să nu-mi atingă nimeni biroul, că iau foc! Să nu-mi dispară nicio hârtiuță, cât de mică, fiindcă se-aprinde Beldimanul! Am caiete, cărți și pixuri peste tot. Până și la Washington House, unde lecturez în fiecare zi… Nu vă mirați, nu râdeți, voi cei care citiți! Habar n-aveți câte planuri mi-am făcut eu la Washington. Poate că și de aceea, multe s-au dus pe Apa… Sâmbetei). De publicat, am publicat ceva mai târziu, fiind ocupată mulți ani cu activitățile primei mele profesii: designul. Dar bucuria și împlinirea vieții mele este: scrisul!

Obstacole? Da, sunt și au fost. Nu, nu m-a ajutat nimeni în cariera artistică, iar în cea literară nici atât! Eu sunt omul care se ajută singur! Io centrez, io dau cu capul, cum se spune. Dar… nu sunt chiar singură. Am un ghid undeva… Sus! Slavă, Domnului!

Nu pari omul care dă importanță gurii lumii. Dar ce au spus apropiații tăi despre proiectele pe care intenționai să le inițiezi? Au crezut în tine? Te-au ajutat? Sau te-au descurajat spunându-ți că “poeții sunt muritori de foame, visele nu țin de saț”?

A.R.: Roberto, ”gura lumii”, eu o ascult când aceasta are, într-adevăr, ceva de spus. Chestiuni de morală, de etică, de bun simț. La astea țin. Dar când cineva îmi spune că ”numai un nebun ar face ce fac eu!”, ”că numai un prost face muncă fără să fie plătit!”, ”că nu știu să mă evaluez și să mă prețuiesc!”, atunci mă apucă nervii și nu ascult decât de propriul meu imbold. Eu, dacă intuiția îmi spune, fă asta, atunci fac! Fără să mă mai intereseze cât câștig și dacă o să câștig ori o să pierd! Merg înainte! Am făcut foarte multă muncă ”patriotică” la viața mea. Dar, am să explic puțin, poate așa mă vor înțelege unii, care… nu mă înțeleg. Eu dacă știu că pot să ofer unui semen ceva ce el nu are – sunt fericită. Am scris, spre exemplu, pentru semeni care nu știu să utilizeze calculatorul sau nu au unul. Ei și? N-am murit. Am făcut fericit pe cineva. Mă gândesc că și eu aș fi fost fericită, dacă nu aș fi avut, dar dacă aș fi fost ajutată de cineva.

Nu toți colaboratorii mei au crezut în mine, dar… am avut o mare satisfacție când la apariția revistei Convorbiri literar-artistice, un critic literar (dintre cei mai bine cotați la noi) a spus: ”Eu am avut întotdeauna încredere în Antoaneta, dar încrederea pe care am avut-o, mi-a fost depășită de realitate!” Ce poate fi mai mobilizator și mai mulțumitor decât să auzi așa ceva din gura unui… guru?

Legat de descurajări sau încurajări, au fost și pro, dar, da, mai multe contra. Dar eu sunt stâncă, nu mă descurajez cu una, cu două. Și știi de ce? Pentru mine nu banii contează, ci ceea ce fac!

În prezent activezi și ca un reporter în domeniul cultural. Participi la evenimente, faci fotografii, filmezi, intervievezi… ai ceva activitate, nu glumă! Vorbește-ne despre evenimentele la care ai participat, ce părere ai despre ele, cum e business-ul în care te învârți?

A.R.: Oh, m-atingi la lingurică! Am atâtea chestiuni care nu-mi plac și despre care o să public într-o zi, că totul e înmagazinat, mi-a intrat în ADN, încât nu există riscul de-a se pierde ceva.

Da, am activitate intensă, dar asta pentru că așa vreau eu, nu pentru că mă obligă cineva. Particip la multe evenimente culturale, dar nu chiar la atât de multe pe cât mi-aș dori. Problema mea e aceea că nu mă pot diviza, să fiu mai multe Antoaneta deodată.

A apărut numărul III al revistei Convorbiri literar-artistice. Cum te simți?

A.R.: Ooo, sunt extrem de fericită! Dar am o fericire dulce-amăruie despre care o să vorbim altă dată. Promit! E în curs de apariție numărul 4 și am făcut și un supliment pe aprilie. Desigur, Convorbiri literar-artistice, este o mare, poate cea mai mare realizare a mea. Revista asta mi-o doresc de 20 de ani, dar doar acum a fost posibil împlinirea visului meu de-o viață!

Pentru cei care nu știu, te rog să ne prezinți scopul și obiectivele acestei reviste!

A.R.: Ei, bine! Cred că am realizat revista dintr-o necesitate. Poate din orgoliu! Poate din ambiție, dar, la naiba, nu știu care cuvânt ar fi mai potrivit situației în sine. Treaba e că mă supărasem, maxim, pe niște unii pentru care muncisem vreo 5 ani de-a-nboulea! Și-au făcut o revistă, mai acum un an, și voiau să mă ia rob pe glie, dar fără simbrie! Trebuia ca eu, cu camera mea personală, să merg la evenimente, să filmez, să prelucrez de să mă găsească dracii (e muncă multă la procesarea filmelor, nu-i joacă!), să scriu reportaje, dar ei să nu mă plătească pentru asta, fiindcă respectivele chipuri n-au bani. Ei, draci! M-am umplut de spume! Și după ce am spumegat vreo juma` de an, am zis: Gata! Gata cu văicăreala! Las’ că vă arăt eu vouă, neisprăviților, ce poate Antoaneta, pe care voi o subestimați! Și… le-am arătat! Ei bine, află că personajul principal din niște unii, nici azi nu dă semne că ar fi văzut că am făcut revista! Ha, ha, crapă pielea pe el!

Scopul meu este să promovez talente. Din diverse domenii. Prioritatea mea este creativitatea individului. Dăruirea cu care face artă prin dat-ul care i-a fost încredințat de Sus, de la Dumnezeu. În scris, caut condeie. Nu-mi place să-i public pe cei prea… publicați, pe cei despre care prea mult s-a vorbit sau s-a scris, dar va trebui să mai fac și eu excepții de la regulile mele! Nu voi face însă rabat de la calitate!

Se regăsesc nume mai mult sau mai puțin importante în Convorbiri literar-artistice. Ce feedback ai primit din partea acestora când au aflat de revistă?

A.R.: Măi, foarte curios, deși eu, (cea care am realizat totuși revista Convorbiri literar-artistice), nu sunt nici apreciată, nici iubită, nici dorită pe nicăieri, am primit feedback foarte-foarte bun. Neașteptat de bun. Lansarea, care a avut loc în 18 decembrie 2017, a fost una care m-a bucurat infinit. A fost grandioasă. A avut loc în Sala de Spectacole a AGIR (Clubul inginerilor, București, un loc cu reputație aleasă!). Nimeni nu știa că eu am lucrat și că voi lansa pe piața de profil o revistă. A fost totul ținut în secret până la lansare. În sală, prezenți pentru un alt eveniment, au fost câțiva care au fost trecuți prin șoc termic la apariția mea pe scenă. Noroc că stăteau bine cu inima! Că făceau infarct când le-am arătat prunca! A fost un botez pe cinste! Dl prof. dr. inginerul Nicolae Vasile ne-a fost naș. El ne-a cumpărat și primul exemplar, așa, ca să ne meargă bine!

Sunt bucuroasă! Feedback-ul, deocamdată e bun. Startul e bun. S-a scris despre apariția revistei în câteva publicații (tipărite). Nu dau nume acum, dar te asigur că suntem pe drum bun! Să vedem cum facem s-ajungem pe autostradă! Muncim!

Cititorii sunt în cele din urmă cei mai importanți. Cum au reacționat aceștia în momentul în care au ținut pentru prima oară în mână revista?

A.R.: Măi, n-aș putea să spun. Nu știu încă la câți a ajuns revista. Apoi, nu toți dau feedback. Tot ce știu este că autorii primului număr au fost emoționați să-și vadă numele și textul acolo. Pe unii i-am publicat fără să le spun că o fac, așa că au fost luați prin surprindere. Desigur plăcută! Revista a ajuns în biblioteci din București și din țară. Curios este că, deși filmul de la lansare a fost ratat și nu am putut, prin urmare, să-l urc pe internet, totuși s-a aflat despre apariția revistei și am avut solicitări de la niște biblioteci din țară (și nu puține). Primul număr al revistei așa l-am epuizat. Trimițându-l la biblioteci. M-au bucurat aceste solicitări, mai ales că ele au venit la nici 24 de ore de la lansare.

Cafeneaua interviurilor e un alt proiect pe care încerci să îl ții pe linia de plutire. Aici se poate regăsi în mare parte toată activitatea ta și toate informațiile necesare celor care vor să te descopere. De ce crezi că ar trebui să revină constant cititorii la „Cafeneaua interviurilor”?

A.R.: Postez pe Cafenea câte ceva, dar nu tot ce fac. Nu am timp. Eu mai am două site-uri pe care scriu/postez de vreo 12-13 ani. Acelea sunt primii mei copii. Ăsta, al treilea e mai încăpățânat, mai îndărătnic, mai nesociabil, mai neprietenos și nu înțeleg de ce, fiindcă eu am investit și investesc în el! Cafeneaua interviurilor a fost gândită cu un scop, unul cultural, bineînțeles, dar am o frecvență mică de audiență pe ea. Eu scriu, postez, anunț evenimente, dar lumea tot pe Facebook se duce! Acolo, la admirat căței și pisicuțe! Ori eu nu pot să mă scălâmb pe Cafenea, doar așa de amoru` laicurilor!

Îți mulțumim pentru timpul acordat, noi îți suntem alături. Îți urăm mult succes în tot ce faci!

A.R.: Mulțumesc și eu Roberto! Îți mulțumesc pentru tot! Își doresc succes în tot ceea ce întreprinzi! Faci și tu lucruri minunate, poate mai minunate decât ale mele! Să ai împliniri! Aaa, uitam: La mulți ani frumoși și rodnici BIBLIOCĂRȚI, la ceas aniversar! 5 ani nu-s de colea! La mulți ani binecuvântați! Să ne mai auzim și peste 5 ani, și peste încă 5 și… tot așa!

Cu mare drag!
 (Notă: Interviu preluat de pe Bibliocarti, autor Roberto Kuzmanovic)